Planuri si iar planuri

Ce inseamna de fapt sa-ti faci planuri? Stabilesti ceva ce vei face in viitor. Dar iti poate garanta cineva ca se va intampla intocmai? Nu, nu ai nicio garantie. Si atunci de ce mai facem planuri? Cel mai plauzibil raspuns ar fi pt a avea un reper, pt a avea de ce sa ne agatam undeva in viitor. Eu una nu obisnuiesc sa-mi fac planuri pe termen lung, desi nu putine sunt datile cand sunt tentata sa o fac. Poate ca sunt si un pic superstitioasa, stiti vorba aceea: Nu-ti face planuri, ca nu se mai indeplinesc. Oricum, cert e ca nu avem cum sa nu ne facem planuri, ele ne dau intr-un fel siguranta unei vieti organizate si demonstreaza totodata ca avem teluri, idealuri catre care aspiram. Judecand din acest punct de vedere, as putea spune ca planurile nu sunt altceva decat proiectarea dorintelor noastre in viitor, unde nutrim speranta ca se vor implini. 

Increzatoare in fortele proprii, indraznesc sa sper ca planurile si dorintele mele se vor materializa in viitorul apropiat, pentru ca, in definitiv, speranta e cea care ramane pana la final. 

Ce e viata?

Doar ce terminasem de mancat cand am auzit niste bubuituri de afara. Ma duc repede pe balcon sa vad ce s-a intamplat si vad o masina de pompieri smurd din aia mica pusa piezis pe trecerea de pietoni, fara o roata si cu girofarul cazut pe sosea. Am simtit niste fiori reci pe sira spinarii si imi era frica sa ma mai uit de teama sa nu vad vreo persoana ranita. A sosit repede si ambulanta care a scos din masina accidentata o femeie in echipaj smurd. Nu parea foarte ranita si asta e bine. Dar acum stau si ma gandesc: daca semaforul era verde si treceau persoane in clipa aceea pe acolo, cu singuranta deznodamantul ar fi fost unul tragic! Cu o jumatate de ora inainte de producerea accidentului si eu am traversat aceeasi trecere de pietoni. Asadar, DACA atunci se producea accidentul, probabil ca acum nu mai scriam pe acest blog, ci eram undeva intr-o ambulanta, zbatandu-ma intre viata si moarte, in cel mai fericit caz ...Am privit cum echipajul medical a suit femeia in ambulanta si mi-au dat lacrimile ...Incarcam sa-mi inchipui ce gandea persoana respectiva in clipele acelea, ce i-ar fi trecut prin minte:Se ruga la Dumnezeu? Isi dorea familia alaturi? Oricum cert e ca a avut zile si pt asta ar trebui sa fie vesnic recunoscatoare. Putea fi mai grav, mult mai grav...

Si acum intreb: Ce e viata? Cand intr-o clipa poti sa o pierzi, fara sa-ti dai seama macar...Cel mai trist mi se pare sa nu mai ai ocazia sa-ti iei la revedere de la cei dragi, sa-i mai strangi in brate o ulta data ...

De azi inainte motto-ul meu este : CARPE DIEM! 

Magia dansului

Dansul e pentru mine mai mult decat miscarea corpului pe ritmul dictat de muzica, e miscarea sufletului in acordurile vibrante ale sunetului care se revarsa peste intreaga fiinta. Simturile sunt invadate de pasiunea debordanta cu care efectuezi fiecare miscare, atent la fiecare pas, atent sa nu iesi din ritm. Imi vine acum in minte imaginea unui cuplu care danseaza tango. Parca pluteste ceva in aer, farmecul dansului le acapareaza intreaga fiinta, purtandu-le sufletul pe taramuri stiute doar de ei. Sunt departe in lumea lor dar totusi atat de aproape de cei care ii privesc. Eleganta miscarilor iti taie respiratia. Undeva inaintrul tau exista tentatia de a te pierde in multitudinea de miscari care par sa te ademeneasca in jocul lor. Esti captiv intr-o lume a sunetelor metamorfozate in miscari care nu contenesc sa te surprinda. Notele muzicale par sa vina de pe alt taram iar atunci cand ating corpul dau nastere unei miscari unice care iti tulbura simturile. Dansul e aproape divin. Simti ca te acapareaza pas cu pas, pastrand acea urma de mister care cheama privirile spectatorilor. E ca si cum ai dansa cu sufletul, dezvaluindu-i adevarata puritate catre o lume care, in alte circumstante, nu ar fi capabila sa o vada.  Asadar ...dansati! Oriunde si oricand sufletul va cere. Eliberati-l de povara unei zi obositoare sau a unei perioade incordate. Si el va va rasplati. Cu liniste si fericire :)

Efemeritate

Noi oamenii avem atat de multe in comun si totusi suntem atat de diferiti. Avem aceleasi trairi dar nu toti ne manifestam la fel. Fiecare are acel ceva care il face unic dar cu toate acestea ne cladim personalitatea imprumutand - sau copiind - cate ceva de la persoana de langa noi. Ne petrecem toata viata vanand certitudini si gonind dupa ceva efemer: fericire. Cum poate oare un lucru atat de trecator cum e fericirea sa-ti aduca implinire? Ma gandesc ce ar insemna oare pentru o efemerida fericirea, cand ea insasi este efemera, petrece in aceasta viata doar cateva ore. Probabil fericirea se masoara pentru o asemenea insecta in secunde, sau miimi de secunde. Dar pentru noi? Cat poate dura fericirea? 1 luna? 1 zi? Poate 1 ora. Sau de ce nu, tot 1 secunda. Uneori nici nu ne dam seama cum lucrurile simple de langa noi ne pot aduce fericirea chiar si pentru un timp atat de scurt. Un copil zambind, un copac inflorit, valurile marii...Toate contribuie la desprinderea noastra de agitatia cotidianului, la inaltarea sufletului catre taramuri nestiute, in care salasluieste tainic aceasta ambrozie a sufletului care ne mentine lucizi intr-o lume a materialului: fericirea. Trebuie doar sa ne deschidem portile sulfletului si sa permitem lucrurilor simple sa ne insenineze viata si sa ne lasam cuprinsi de acea stare de beatitudine care ne invadeaza fiinta. Daca o vom reprima, probabil vom sfarsi prin a spune ca suntem complet nefericiti, fara a sti insa cat de aproape am fost de ea.