Despre fericire, de la suflet la suflet

Eu: De ce dragostea si intelegerea ajung sa moara la un moment dat intr-o relatie?

D: Pentru ca oamenii se schimba, isi schimba comportamentul, situatiile se schimba, lumea evolueza si noi odata cu ea. Sau poate sa existe o involutie a noastra fata de restul lumii si viceversa. Si chiar daca evoluam in mod diferit, se poate intampla sa ne pastram compatibilitatea fata de partener, asa cum se poate intampla si sa nu ne-o mai pastram.

Eu: Foarte adevarat... dar trist.

D: De ce trist? Nu ne putem planifica nimic, atat timp cat ne aflam intr-o continua schimbare. Nu putem opri cursul firesc al lucrurilor.

Eu: ...chiar daca avem aceleasi idealuri, chiar daca ne dorim o familie si copii la un moment dat, de ce nu putem sa fim fericiti alaturi de o persoana care ne poate oferi toate astea si cu care am avea o relatie de cativa ani? De ce ajungem sa distrugem totul pentru un viitor nesigur pana la urma? Ce ne aduce fericirea intr-o relatie? Ce mi-ar aduce mie fericirea?

D: Sa fii fericit intr-o relatie inseamna sa te gandesti mereu la partener si sa astepti cu nerabdare momentul cand va veti revedea dupa o zi de munca -si acest sentiment sa fie prezent si dupa cativa ani buni, inseamna sa faci persoana respectiva fericita si sa te faca fericit(a) la randul ei, iar celelalte lucruri firesti vor veni de la sine - casatoria si copiii.

Eu: Pai si eu aveam toate astea, de ce nu am putut merge mai departe?

D: Stai asa, tu uiti prima parte si cea mai importanta: sa faci persoana respectiva fericita si sa te faca fericit(a) la randul ei.

Eu: Ai dreptate... Dar ce imi produce de fapt fericire? Mai concret.

D: Nu se poate vorbi de concret aici. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Lucruri care nu se pot explica logic, care tin de noi, de fiecare.

Eu: (zambesc) Ma bucur ca nu ma crezi nebuna.

D: Niciodata. Esti perfect normala, vie, tanara.

Eu: (zambesc, apoi ma pierd in visare)

Așteptare

Îmi simt sufletul animat de emoții puternice. Parcă aș fi renăscut din propria ființă, ca un rezultat al frământărilor din ultima perioadă. Mă simt puternică, deși sunt încă slabă; curajoasă, deși încă îmi e frică; optimistă, deși mă mai apasă ganduri negre. Mă simt de parcă aș trăi în viitor, de parcă nu ar mai fi trebuit să fac PASUL și aș lua-o de la 0. Adică exact ce îmi doresc. Cu excepția faptului că TREBUIE să fac pasul, ca să o iau de la 0...

Azi am avut atâtea ocazii să deschid subiectul, și totuși nu am făcut-o. De ce? Ultima dată a vorbit el despre asta și apoi iar s-a lăsat liniștea. Niciunul din noi nu mai vorbește despre asta.

Am ajuns la concluzia că e mai bine să nu mai aștept nimic, pentru ca astfel să se întâmple CEVA. Poate că e mai bine să nu mă mai gândesc la asta și poate circumstanțele mă vor aduce exact unde îmi doresc. Adică voi aștepta ca lucrurile să se întâmple de la sine. Oare e bine? E posibil doar să mă amăgesc, crezând astfel că nu aș fi decât indirect responsabilă de rezultatul dorinței mele de schimbare. Well, time will tell. Hopefully, not much time ...

Cumpănă

Cu toții simțim nevoia să dăm vina pe ceva sau pe cineva atunci când vine vorba să luăm o hotărâre importantă. Parcă ne e mai ușor dacă avem "acoperire". Eu dau vina pe anul 2012 - "anul marilor schimbări".

Deodată viața mea a căpătat o nouă dimensiune, un alt ritm și o altă rațiune de a fi. Am început să mă gandesc la ce vreau de fapt de la viață, la cum aș vrea să trăiesc, la ce mă face fericită. Mi-am dat seama că ceea ce-mi doream nu era de fapt ceea ce aveam nevoie. Sunt alte lucruri care mă fac fericită. Dar cum sa-i explic asta lui? ...

Aici se află de fapt problema. Cum aș putea să pun capăt celor 4 ani-și-un-pic de relație? De când am început analiza propriei vieți, am trecut prin mai multe faze: șoc, mirare, negare, confuzie. Acum cred trec prin ultima fază, pe care, ciudat? - nu prea o pot defini. Cert e ca simt determinare, dar , în același timp, o oarecare frică. Frică de a nu răni, de a nu lăsa în urmă un gust amar, frica de tot ce înseamnă o despărțire dureroasă doar pentru unul din cei doi. De ce fericirea mea trebuie să însemne suferința lui? Eu nu vreau să fac rău nimănui...

Câteodată mă gândesc la mine ca la un monstru, care vrea doar să facă ce vrea și nu ține cont de nimic. Un mostru care provoacă doar suferință. Dar tocmai faptul că se întâmplă ceva în viața mea mă face să simt că trăiesc cu adevărat. De când au început gândurile și frământările mă simt mai vie ca oricând. Sunt momente când mă simt așa de puternică și dornică să-mi schimb viața, și momente când mă simt slabă, momente în care mă gândesc la el mai mult decât la mine.

Nu știu dacă dorința asta a mea de a încheia un capitol din viață și de a deschide un altul se va concretiza în ceva bun. Dar simt că VREAU asta. Simt. Și atât ...

Și atunci cum aș putea să-i explic ce simt? Cum pot să-l fac să înțeleagă că îmi doresc altceva? Ceva ce nu pot explica în cuvinte, e doar ceva ce SIMT.

Incapacitatea de a-mi justifica alegerile și sentimentele mă aduce într-un punct mort. Nu știu ce să-i răspund. Așa cum nu mai știu nici cine sunt ...

Atingeri

Există anumite momente care îmi ating sufletul într-un mod deosebit, care mă fac să prețuiesc clipa și să o trăiesc cu intensitate maximă. Sunt acele momente care mă iau prin surprindere prin naturalețea și farmecul lor. De fapt, sunt acele momente care mă trag de mânecă și îmi șoptesc "hey, ești tânără, trăiește, iubește, bucură-te!". Așa cum aseară am ascultat la telefon un prieten care mi-a cântat o melodie la pian, sau când desenam fețe vesele pe geamul aburit al mașinii; când îmi lăsam fața mângâiată de frunzele galbene scuturate de vânt într-o dimineața superbă de toamnă târzie; când îmi luam pentru câteva secunde privirea de pe monitor ca să admir cerul violet de la apus sau când atingeam din mers pomii încărcați de chiciură...

Îmi curge viață prin vene și pulsez iubire cu fiecare bătaie a inimii. Aș vrea să îmbrățișez tot universul și să vă șoptesc "Vă iubesc!"

Tendințe

De ce simțim câteodată nevoia să evadăm din propria viață? De ce ajungem să ne plictisim de ceea ce suntem sau de ceea ce facem? Suntem ghidați de propriile principii, deci ar trebui tot timpul să facem ceea ce vrem, ce am ales să facem, și totusi, de ce ajungem să regretăm la un moment dat ceva?

Suntem alcătuiți dintr-un material fin numit Alegeri, și vrem să ne dovedim de fiecare dată iscusința de croitori desăvârșiți, să creăm modelul care se ni potrivește perfect. De fiecare dată alegem câte o ținută care potrivește unei anumite ocazii, nerealizând că nu o putem purta la nesfârșit, pentru că se uzează. Deci trebuie schimbată cu una nouă. Și atunci trebuie iară sa ne petecem ore sau zile în șir în croitorie, pentru că trebuie să facem din nou culorile să se asorteze și să potrivim mărimile. Noua ținută trebuie să ne vină perfect, să ne scoată în evidență calitățile- cu alte cuvinte, să fie oglinda sufletului, pentru că noi am ales-o. Dar și aici trebuie să ținem cont de faptul că ne putem îngrășa sau slăbi, deci va trebui să ne ajustăm hainele pe ici, pe colo. Dacă nu vom face asta, riscăm să ne ducem viața încorsetați de propriile alegeri, să adoptăm un zâmbet fals sau un mers nesigur sub povara hainelor care nu ni se mai potrivesc, refuzând cu inconștiență să mai apelăm la croitorul din noi. Și aici intervin Regretele.

Dar până la urmă noi alegem dacă vrem să fim la modă sau nu. Cateodată adoptăm un look mai rebel, mai sofisticat, altădată unul cuminte. Dacă o ținută s-a demodat, nu îmseamnă neapărat că nu mai e potrivită. Știm cu toții că moda se repetă, dar și că este schimbătoare. Și totusi, de ce ne urmărește mereu acea notă de incertitudine conținută în materialul fin din care suntem compuși? ...probabil că ea n-o să se demodeze niciodată.

Fericire cu iz luxemburghez

De ceva vreme traiesc intr-o stare de beatitudine care ma copleseste adeseori, culminand cu un nod in gat si un zambet care reda cel mai bine acest sentiment pe care nu l-am mai experimentat de mult.  

Iata cativa factori care contribuie semnificativ la realizarea acestui lucru:

• faptul ca lucrez intr-un mediu deosebit, cu oameni frumosi, in compania carora simt ca ma dezvolt ca om
• plimbarile cu bicicleta, cand descopar mereu locuri noi
• zambetul soferului portughez de pe autobuzul 13, care imi deschide usile mereu cand ma vede ca alerg in statie
• seara de karaoke de la Cip, cand imi curgea muzica prin vene, tremurand de emotie cand cantam "Fix you" de la Coldplay
• bomboanele Maltesers
• ochii tulburator de albastri ai lui Bram
• rasul molipsitor al Ioanei
• berea de la festivalul de Jazz
• piscina cu valuri si masajul cu bule de aer 
• mini-cascada si fantana din parc
• frunzele aramii adunate de vant langa copaci
• chiar si ploaia din ultimele zile ...

Dar cel mai mult ma face fericita faptul ca te am, C., si ca te iubesc din tot sufletul!

Luxemburg

Luxembourg - orasul in care imi voi petrece urmatoarele 3 luni, lucrand ca traducator stagiar la Parlamentul European. 

Drumul. Drumul pana in Luxemburg a fost destul de obositor, avand in vedere faptul ca am mers cu avionul pana in Dusseldorf, apoi am schimbat 3 trenuri pana in Luxemburg, lucru extrem de neplacut tinand cont ca am avut un troller de 30 kg (tipic pentru mine) pe care a trebuit sa-l car dupa mine prin toate garile, ceea ce era total neindicat, tinand cont ca am descoperit recent ca am un inceput de hernie de disc, pe langa alte afectiuni ale coloanei. In orice caz, m-am descurcat cu chiu, cu vai si am ajuns in gara din Luxemburg, unde m-a asteptat proprietara camerei unde m-am cazat. Cartierul unde stau se numeste Strassen si este foarte linistit si cochet, casele nu au garduri, ci tot felul de flori si spatii verzi in fata. 

Orasul. In Luxemburg, natura este extrem de prezenta in viata oamenilor prin nenumaratele spatii verzi si locuri salbatice in care pur si simplu uiti ca locuiesti intr-un oras. De exemplu, ieri am fost in Grund, cartierul aflat la cea mai joasa altitudine (230 m), urcand pana la 480 m in restul orasului. In Grund se ajunge cu un lift, apoi incepe aventura: paduri de foioase si conifere, stanci, foste fortarete, poduri peste care trec doar trenurile, viaducte si serpentine. E un loc mirific, in care te simti in alta lume. 

Oamenii. In cele 10 zile de cand ma aflu aici, am realizat ca Luxemburg este cu adevarat un oras al multiculturalismului. Aici am intalnit oameni din toate colturile Europei si nu numai. Pe strada aud tot felul de limbi iar lumea este in general foarte relaxata. Se simte la orice pas ca nivelul de trai este ridicat si ca oamenii nu duc grija zilei de maine si ca, in general, nu se streseaza pentru nimic. De exemplu, nu am auzit niciun claxon de cand am venit, si dimineata cel putin e foarte aglomerat pe sosea. Oamenii sunt tare frumos imbracati si extrem de civilizati. 

Parlamentul European. In Luxemburg se afla Secretariatul Parlametului European, unde lucreaza aprox. 4 000 de functionari. Cladirile Parlamentului se disting prin design-ul extrem de modern si prin alura impunatoare. Eu am biroul in Tower A, sau TOA, la etajul 12. Lucrez in unitatea romana de traduceri, deci, implicit, am lagatura doar cu romanii care lucreaza acolo. Aproape fiecare tara are cate 2-3 stragiari care au cate un mentor care le va coordona activitatea si ii va evalua la sfarsit. In prima zi ne-am intalnit cu totii in Tower B, eu am venit imbracata in haine de office si spre surprinderea mea, am constatat ca toata lumea adopa o tinuta casual, cat mai lejera, camasa nefiind obligatorie cum imi imaginam eu. Coordonatorii foarte prietenosi si dornici sa ajute si, in general, persoane bune si relaxate. La inceput, facem tot felul de training-uri si seminarii care sa ne ajute sa ne familiarizam cu sistemul si cu programele pe care le folosesc. Sunt foarte multe lucruri noi si dificile, dar sper sa invat repede si sa fac fata cu brio celei mai mari provocari de pana acum - lucrul la Parlamentul European. 

Primele impresii. In primele zile m-am simtit cu adevarat o straina, nu stiam orasul si mi se parea foarte incalcit - oricum stau foarte prost cu orientarea in general. M-am si ratacit de 2 ori. Si imi era greu sa ma obisnuiesc cu franceza, care se vorbeste peste tot (eu stiind doar engleza si germana). Mai aud si luxemburgheza mai ales la radio in autobuz, si un pic de germana, dar franceza primeaza de departe.  Mi-au trebuit cam 3 zile sa ma dezmetecesc si sa ma obisnuiesc cu drumul de dimineata, cu atmosfera de la servici. Oricum, ma simt in permanenta obosita, desi nu am inceput inca lucrul efectiv. Probabil nu m-am obisnuit inca cu aerul tare si proaspat de la atatea spatii verzi. Referitor la preturi, pot spune ca sunt destul de rezonabile, nu extrem de ridicate cum ma asteptam. De exemplu, pot gasi lapte cu 1, 20 euro sau pere cu 0,90 euro/kg. Dar asta depinde de supermarket. Legat de vreme, pot spune ca de cand am venit e foarte cald, in timpul pranzului temperatura ajunge si pana la 34 de grade Celsius, lucru total neobisnuit pt. Luxemburg. Aseara a plouat pt prima data de cand ma aflu aici si am simtit asta pe deplin, pentru ca m-a prins ploaia excat cand am coborat din autobuz si s-a oprit cand am ajuns acasa! Oricum a fost fain pt ca era foarte calda :)

Cam atat deocamdata, au revoir! :D