Trece vremea ...

Si timpul se scurge, sorbind cu nesat din paharul vietii noastre si amuzandu-se de neputinta noastra de a-l opri. Asemenea unui tiran care se hraneste cu suferinta, el savureaza fiecare moment al sederii sale prelungite in odaia vietii, lasand urme irevocabile trupului si sufletului. Condamnati pe vecie sa ne supunem lui, nu putem face altceva decat sa ne plecam capul umil si sa mergem mai departe, asteptand cu nerabdare, dar si cu oarecare teama, secunda viitoare. 

Prezenta discreta, uneori aproape insesizabila, timpul e un spectator atent al spectacolului vietii, urmarind vigilent, din umbra, jocul actorilor de pe imensa scena, care de cele mai multe ori pierd notiunea timpului, lasandu-se angrenati in amalgamul de situatii fel de fel. Dar chiar daca ei uita de timp, timpul nu ii uita niciodata, si mai ales, nu-i iarta, taxandu-le fiecare greseala si incercare de a-l sfida. 

In calatoria sa necontenita, timpul parcurge un drum fara cale de intoarcere. E ca si cum am scrie fara oprire, fara sa mai avem posibilitatea de a mai reveni vreodata asupra textului pentru a corecta eventualele erori. Ne-am abonat cu totii pe viata la o calatorie pe un drum cu sens unic si fara posibilitatea de a stationa, macar cateva minute la vreun popas, ca sa ne tragem sufletul ostenit. Si totusi, singura clipa de care ne putem cu adevarat bucura este cea prezenta dar care, din pacate trece foarte repede pe langa noi, depasindu-ne cu o rapiditate uimitoare. Oare chiar nu se afla nici un politist prin preajma ca sa o sanctioneze pentru incalcarea limitei de viteza? 

Dar iata, e prea tarziu, pentru ca "Acum" a devenit deja "Atunci" ...

Perspective

Cate sperante si vise imi fac pentru ce va fi in viitor...Indiferent ce fac, involuntar imi zboara gandul la ce va urma, ce se afla scris pe urmatoarea pagina din cartea vietii mele. Sunt pe cale de a pasi spre o alta etapa a vietii, care implica in primul rand responsabilitate. Din moment ce stiu care imi sunt telurile, nu pot lasa decat timpul sa-si spuna cuvantul. Tot ce stiu e ca nu voi lasa munca sa ma transforme intr-un mic robot, voi incerca in permanenta sa imbin utilul cu placutul. Stiu ca orice inceput e greu, dar mai stiu ca doar lovindu-ma de obstacole invat si capat experienta atat de necesara pentru a deveni un profesionist in ceea ce fac. De fiecare data incerc sa-mi opresc imaginatia sa zboare departe in viitor, pentru ca mai intai va trebui sa trec cu bine peste examenul de licenta, care se anunta unul destul de dificil. De abia dupa aceea voi putea sa-mi canalizez cu adevarat energia catre viitorul meu job si tot ce implica acesta, urmand in paralel si un masterat. 

Cam atat despre perspectivele mele actuale, ma intorc la invatat cu determinare si speranta in suflet ...

Daca viata ar fi muzica ...

Daca viata ar fi muzica, ar trebui sa invatam sa o ascultam, sa-i intelegem acordurile si sa intram in ritmul ei. Un pas gresit si putem strica totul. De regula nu ne alegem noi muzica, ci trebuie sa stim sa dansam pe acordurile impuse, sa ne alegem pasii corecti. Se mai si intampla sa fim pe langa muzica dar intotdeauna se gasesc persoane care sa ne indrume, sa ne invete cum sa dansam corect. Trebuie doar sa le cautam, iar atunci cand le gasim trebuie sa le pretuim. Unii n-au deloc ureche muzicala, dar si asta se poate indrepta. Mai e si cazul celor care se razvratesc si vor sa compuna ei alta muzica. Da, dar problema e sa si stie cum sa danseze pe ea, nu e de ajuns doar sa o asculte. Si chiar daca se descurca, ar trebui sa se gandeasca si la cei din jurul lor, care s-ar putea arata iritati de noile acorduri, cu care nu erau obisnuiti. Nu poti sa impaci pe toata lumea. Important e ca tu sa nu iesi din ritmul impus de tine. Daca vrei cu adevarat, poti tine pasul. La inceput poate parea greu, dar pe parcurs ajunge sa-ti placa.

Pasivitatea nu e o optiune prea buna. Daca pozezi doar in ipostaza de spectator, s-ar putea sa nu ajungi niciodata sa intelegi muzica cu adevarat. Nu e de ajuns doar sa asculti acordurile sau sa privesti cum danseaza altii, trebuie sa iti afirmi propriul stil de dans, care, pe cat de incitant poate sa li se para unora, pe atat de plictisitor si enervant poate sa fie pentru altii. Important este ca miscarile voastre sa nu se intersecteze, si atat timp cat fiecare isi vede de dansul lui si nu-l deranjeaza pe celalalt e foarte bine. Nu de alta, dar pot lua nastere tot felul de conflicte care nu sunt de dorit. Intruziunea in dansul cuiva nu e intotdeauna bine primita. 

Cu toate acestea, vine si vremea in care in care ne saturam sa dansam singuri, desi ne descurcam de minune si asa. Simtim nevoia sa avem langa noi un partener, care sa desavarseasca dansul. Doar impreuna putem atinge perfectiunea in dans. Chiar daca receptarea sunetelor este similara sau diferita, amandoi partenerii trebuie sa se sincronizeze, sa se muleze dupa stilul partenerului sau dimpotriva, sa realizeze un dans de exceptie individual, dar abordand acelasi stil de muzica. Telul  este intotdeauna comun: acela de a nu iesi din ritm si de a starni admiratia celor din jur, care vor ajunge sa doreasca sa danseze asemenea celor doi. Sigur, se mai intampla si ca unul din parteneri sa incurce pasii, dar celalalt ii este intotdeuna alaturi ca sa-l corecteze. Important este ca nici unul din ei sa nu renunte, oricat de obositor i s-ar parea la un moment dat. Satisfactia pe care ar avea-o in finalul dansului este mai mare decat orice sacrificiu asumat.  

Asadar, dragii mei, ascultati muzica la maxim in fiecare zi si lasati-va purtati de magia dansului in felul vostru unic!

Se cauta vorbareti cu experienta

De ce nu pot fi cum vreau sa fiu de fapt? Cateodata ma supar eu pe mine pt ca nu reusesc sa ma comport cum vreau. Imi doresc sa fiu mai dezinvolta, sa vorbesc intruna fara sa ma opresc, sa nu ma rosesc cand vine vorba de ceva important, sa zic tot ce-mi trece prin minte, adaugand doze moderate de umor. De ce trebuie tot timpul sa stau sa imi aleg cuvintele, sa ma gandesc ce va spune X sau Y despre asta ? Cand ma uit la unii cum vorbesc si cum se fac placuti in societate ma inchid si mai tare in mine, ma inhiba comportamentul lor catre care, paradoxal, tanjesc la randul meu sa-l adopt. Ciudata fiinta mai sunt... Partea buna e ca, de cele mai multe ori, ma inhib doar la inceput, dupa care incep sa ma familiarizez si imi dau drumul la grai. Dar de ce nu pot sa fiu asa de la bun inceput? Oare chiar nu pot sa domin nicio discutie? De ce trebuie sa existe o bariera mereu? Nu am fost niciodata vreo vorbareata, desi intotdeuna mi-am dorit sa fiu. Ca doar, deh, ma duce capu', dar ceva nu ma lasa sa-i dezvalui adevaratul potential. Ma oftic pt ca imi recunosc slabiciunile, dar nu stiu ce anume pot face pt a le indrepta. Astept sfaturile si parerile voastre de vorbareti cu experienta! Poate ma vor ajuta cat de cat. Merci anticipat! :)