Trece vremea ...

Si timpul se scurge, sorbind cu nesat din paharul vietii noastre si amuzandu-se de neputinta noastra de a-l opri. Asemenea unui tiran care se hraneste cu suferinta, el savureaza fiecare moment al sederii sale prelungite in odaia vietii, lasand urme irevocabile trupului si sufletului. Condamnati pe vecie sa ne supunem lui, nu putem face altceva decat sa ne plecam capul umil si sa mergem mai departe, asteptand cu nerabdare, dar si cu oarecare teama, secunda viitoare. 

Prezenta discreta, uneori aproape insesizabila, timpul e un spectator atent al spectacolului vietii, urmarind vigilent, din umbra, jocul actorilor de pe imensa scena, care de cele mai multe ori pierd notiunea timpului, lasandu-se angrenati in amalgamul de situatii fel de fel. Dar chiar daca ei uita de timp, timpul nu ii uita niciodata, si mai ales, nu-i iarta, taxandu-le fiecare greseala si incercare de a-l sfida. 

In calatoria sa necontenita, timpul parcurge un drum fara cale de intoarcere. E ca si cum am scrie fara oprire, fara sa mai avem posibilitatea de a mai reveni vreodata asupra textului pentru a corecta eventualele erori. Ne-am abonat cu totii pe viata la o calatorie pe un drum cu sens unic si fara posibilitatea de a stationa, macar cateva minute la vreun popas, ca sa ne tragem sufletul ostenit. Si totusi, singura clipa de care ne putem cu adevarat bucura este cea prezenta dar care, din pacate trece foarte repede pe langa noi, depasindu-ne cu o rapiditate uimitoare. Oare chiar nu se afla nici un politist prin preajma ca sa o sanctioneze pentru incalcarea limitei de viteza? 

Dar iata, e prea tarziu, pentru ca "Acum" a devenit deja "Atunci" ...